Un haiku pentru o amintire.

Haiku-uri.

Surasul toamnei

O linie de umbra

Rugina frunzei

Nisip spulberat

O casuta de paie

Emotie de vara

Nori de cenusa

Depresie de toamna

Parfum de trecut

Aripa de fluture

Captiva-n inutil

Irevocabil

O ceasca cu ceai

Doar simturi amortite

Pastel aromat

Doar doua lacrimi

O pereche de irisi

Rugina toamnei

Alter Ego.

Cine sunt eu!? Buna intrebare.. dar care este oare raspunsul? Se afla el undeva? Oare pe ce culmi rataceste? Sincera sa fiu , nu am nici cea mai vaga idee (nu ca ar interesa pe cineva) in privinta asta. M-am schimbat mult.. Da! Mi-am lepadat vechiurile obiceiuri pentru niste trucuri false , niste capcane in care o data ce iti prinzi sufletul , nu te mai poti opune. Il lasi sa haladuiasca.. sa se autorecicleze, sa-si nventeze propriile reguli si dogme pe care nici macar el nu le agreaza. Uneori singuratatea e buna. Te scapa de durere, te lasa sa iti auzi ecourile mintii si sa te intrebi uimita: <<>> Pana acvum am vsat pe jumatate, m-am amagit cu perisabilitatea unei existente si am incercat sa-mi sugerez ca "lumea mea" este un loc mai bun. Dar ce inseamna "mai bun"? Aici , nu exista loc de analiza sintactica!Nu exista loc de mine. Ma uit in oglinda in fiecare zi , fara sa-mi dau seama cati si-au pus astazi amprenta pe mine.. Poate vanzatoarea de la colt m-a facut sa constientizez ca un kilogram de mere nu este similar cu un kilogram de fericire (poate numai pentru ca merele pot fi verzi). Dar fericirea? In ce culoare isi creioneaza silueta? Cateodata o vad si eu verde , o aud, o simt , ii las mirosul cald sda-mi inunte fiecare atom, fiecare gand nesemnificativ. Cat de bine mai este cant se contureaza in verde.. O paleta de culoare , cu textura de zambete si consistenta de "fluturi in stomac". Am avut de cateva ori "fluturi in stomac".. numai ca le-am frant aripile , le-am presat nemiloasa in noianul uitarii , de frica sa nu zboare prea sus si sa nu le mai pot atinge. Pe atunci fericirea poseda tot spectrul si toate aromele. Pe atunci , fiecare molecula era poezie infinita , iar fiecare celula era lacasul care gazduia cel mai fioros sentiment - dragostea. Dragoste sau iubire? Doua lexeme atat de frivole. Amandoua te lasa sa cazi intr-o stare latenta pentru ca stiu ca tu te vei zbate sa te ridici, vei tipa , vei implora sa plang , vei implora sa fie iar "verde". Sunt femeie. Iubesc sa ma simt mai euforica si mai prostuta , mai calda si chiar mai putin puternica. De ce sa n-o fac daca pot?De ce sa nu-mi conturez fericirea cum vreau eu? Acum sunt intr-n balon ,undeva deasupra oceanului. Simt briza cum mi mangaie parul , las discul rosu si monoton al soarelui sa-mi alinte obrajii , aud cum tipa pescarusii.. Iar eu sunt atat de sus. Singura. Intr-un balon. In curand am sa raman fara provizii.. de data asta va fi mult mai dificil. Vei fi obligat sa -ti vinzi sufletul , sa-ti calci in picioare moralitatea , sa-ti sfasii aripile si sa-ti inlocuiesti zambetul cu o placa veche pe care nu o mai asculta nimeni , dar despre care toti spun ca este preferata lor. In curand va fi si a mea. Sau poate totusi nu! Pare imposibil. Dar si imposibiul e verde. Totul merita o sansa , un cuget. Eu o am pe a mea. O sa o ratez sau o sa esuez in concretizarea ei!? Un lucru e cert: E mult prea strategica pentru a o putea atinge.